In Search of Their Own IDENTITY…

3 Februarie 2011

Caderile mele…

Caderile mele.

Sunt multe, pe multe poate le-am uitat, sau am vrut sa le dau uitarii. Multe incomodeaza si isi mentin fierul rosu, bine lipit direct pe inima. Nu sunt o persoana comoda. Sunt omul care se judeca inainte de a o face ceilalti cu mine, tocmai pentru ca nu am lasat niciodata constiinta sa ma abandoneze. Mi-am facut-o cel mai aspru critic, pentru ca am nevoie de asta pentru a evolua.

Nu m-am considerat niciodata un om care le stie pe toate, fiindca nu le stiu. Sunt sigura ca multora dintre noi le-a fost dat sa treaca prin clipe, in care nu s-au mai simtit bine in propria lor piele… Momente in care sa iti para rau ca s-a intamplat sa te afli undeva unde nu ai fi dorit, sau sa te vezi pus intr-o situatie jenanta de-a dreptul… Eu una, resimt regretul ca pe un pumn de otel ori de cate ori mi se intampla sa gresesc…

Sau sa gafez….

Ireparabil…

Atunci, intru usor in panica, simt cum imi fuge pamantul de sub picioare, pierzandu-mi pentru ceva timp curajul de a ma privi in oglinda… Stiu, nimeni nu e perfect, tuturor ni se intampla sa mai gresim. E de facut ceva atunci? Este. Sa ai demnitatea de a-ti asuma greseala… Cel mai greu este cand, greseala sau gafa, o comiti fata de un om pe care il pretuiesti, la care tii enorm.

Eu am tot gresit de-a lungul vremii fata de cei dragi, intr-un fel sau altul… Mi-au fost trecute cu vederea cele mai multe , sau mi-au fost iertate. Simplu. Firesc. De fiecare data fac ochii mari si ma intreb de ce imi e si mai greu dupa aceea, desi am fost inteleasa sau tolerata, intr-un fel sau altul.

Atunci simt Caderea. Se casca un gol imens in sufletul meu, pe care, in naivitatea mea nu ma pricep sa il umplu…  Ultimii ani de pana acum au fost cei mai dificili ani din existenta mea. Am uitat cum e sa te eliberezi prin plans, am uitat cum e sa ai seara un umar pe care sa iti odihnesti gandurile si fiinta, am uitat cum e sa ai emotii sincere… Cineva mi le-a speculat si m-a golit pentru o vreme de ele… E cumplit, e ca o moarte lenta… Azi ma simt vindecata, emotiile au navalit in mine, ca la ele acasa, facandu-ma sa simt pe rand bucuria, deznadejdea, tristetea, neimplinirea, singuratatea, exaltarea care mi-e specifica, repezeala cu care fac si spun lucruri… Emotia ma ajuta sa nu mai cad atat de rau, din inalt. Ma lasa sa plang, sa SIMT…

Imi accept caderile pentru ca si ele ma accepta pe mine, imi accept imperfectiunile pentru ca nu as sti ce sa fac cu perfectiunea, imi accept greselile si gafele ca pe niste vechi prieteni care m-au ajutat sa ma evaluez, sa ma redefinesc, sa ma inteleg…

2 comentarii »

  1. Imi place articolul. Imi place cum iti simti caderile, pentru ele – caderile sint masura intelegerii ridicarilor noastre…
    cu prietenie,
    adm

    Comentariu de Andrei D.MITUCA — 3 Februarie 2011 @ 7:42 am | Răspunde

  2. Multumesc, din adancul apelor in care m-a azvarlit viata, multumesc…

    Comentariu de andreiirina — 3 Februarie 2011 @ 8:31 am | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: