In Search of Their Own IDENTITY…

17 Mai 2011

Sonia Irina RAUSS – AMALIA ( partea a treia – EVADAREA…)

AMALIA…

Sonia Irina RAUSS

Partea a treia – Evadarea –

     Stiu, am revenit destul de greu la scris, ti-as putea insira un milion de motive, cert este ca nu am avut deloc dispozitie, chiar am stat in cumpana o vreme daca sa o mai fac sau nu. La acest moment al vietii mele, toate sunt deja trecut, dar mi-au marcat deciziile luate candva, m-au ajutat sa ma cunosc mai bine decat as fi crezut ca o sa o fac vreodata.

   Adevarul e ca m-am simtit musafir nepoftit in propria mea casnicie dintotdeauna, doar ca refuzam, naiva, sa si cred asta. Constiinta e cel mai bun pacient de adormit cu vise cand plafonarea intervine ca refugiu din situatii atat de absurde. Bateam pasul pe loc, ba mai mult, renuntasem la mine intr-atat cat sa ii ofer pe tava avantaje sotului in fata mea. Vina imi apartine in exclusivitate. Doar ca atunci, nu stiam, ma multumeam sa plang sau sa imi plang de mila, in tacere. Si tu ma stii cum sunt de fapt, niciodata nu am capitulat, in copilarie, fara argumente puternice sau fara o lupta reala.

     L-am cunoscut pe cel care avea sa imi fie iubit, cu trei ani inainte ca sa inceapa nebunia. Nu il remarcasem decat ca si amic al sotului, un tip calin, bland, placut in conversatii, dar nu mi-a atras atentia cu nimic. Avea o gingasie aparte. Nu m-a cucerit el pe mine, ci invers. El era un timid prin excelenta, poate si din pricina complexelor pe care i le banuiam vizavi de aspectul sau fizic. Inalt, de aproape doi metri, blond, slabut, chiar prea slabut pentru lungimea lui. Ce m-a atras la el au fost mainile, de fapt, mainile l-au tradat ca era indragostit de mine… Si ochii, ochii lui albastri si mari. Deloc atragator ca aparitie masculina, doar freamatul mainilor lui in prezenta mea, mi-au indreptat atentia catre el. Povestea a inceput intr-o noapte in care ne-am adunat doua cupluri, el cu prietena lui, eu cu sotul meu, la o partida  de wist, la cateva paharele de tarie, floricele, muzica…

     Am ramas peste noapte la caminul de nefamilisti unde locuiau cei doi, fiindca al meu sot depasise cu mult masura bauturii si nu ma simteam in stare sa il car pana acasa. Am dormit studenteste, aliniati pe un pat neincapator, toti patru. La un moment dat, desi eu si tipul asta nu eram foarte aproape, mi-a atins mana ca intr-o mangaiere timida, de consolare s-ar fi vrut, doar ca eu m-am infiorat toata. Era prima data, dupa foarte mult timp, cand am simitit dorinta clara in mine.I-am raspuns gestului cu o mangaiere discreta, peste capul sotului meu si al prietenei sale. Ca o incuviintare… De aici si pana i-am spus ca il doresc, ca ma simt indragostita, nu a fost nevoie de prea multe cuvinte, si nici prea multe zile…

     Eram ferm convinsa ca il iubesc. Ma cucerise atentia lui, finetea gesturilor, privirea aia a lui timida. Numele lui nu are importanta, o sa ii spun Doru. Totusi au trecut vreo 3 luni pana sa inceapa aventura, asta fiindca el disparuse o vreme, nestiind ce sa faca. Cand a venit prima data pe la noi, m-a gasit singura acasa ; venise pentru un motiv oarecare. Fara cuvinte ne-am prins intr-o sarbanda de saruturi aproape disperate. Oftam, gemeam, plangeam amandoi, chimia era destul de puternica… L-am trimis acasa nu inainte sa il fac sa imi promita ca va face dragoste cu mine cu prima ocazie. Ocazia s-a ivit, ocazie cu care mi-a marturisit ca e indragostit de peste 3 ani de mine. Atunci eram prea subiectiva sa inteleg, dar eu nu il doream pe el ca barbat, cat imi doream sa imi dovedesc ca nu sunt, la naiba, o frigida, ca sunt vie si ca merit sa fiu iubita. Si ne-am iubit ca doi apucati toata vara anului 2000. Trei luni de nebunie absoluta, de joaca erotica de o intensitate ce ne facea sa capiem unul de dorul celuilalt. Devenise, cumva, de o importanta vitala sa ne vedem macar doua minute in fiecare zi… Imi spunea, cand era cu mine, ca i-am cotropit sangele si ca ii umblu prin toata fiinta ca o fantomatica prezenta. Saruturile erau dementiale, orgasmice, pana la pierderea rasuflarii. Cand ne vedeam si nu aveam timp sa ne iubim, era musai sa ne sarutam de parca urma sa se rupa lumea in doua in clipa urmatoare. Era cel mai placut chin posibil.

     Nimic nou, toate aventurile sunt la fel, amantii devin flacari mistuitoare oriunde exista putina pasiune. Eu imi recapatam increderea in feminitatea mea, sclipeam, redescoperisem cochetaria, jocul de cuvinte. Cand eram cu Doru, ma simteam fenomenal. Vorbeam despre orice, ii scriam poezii, ne alintam, il zapaceam ori de cate ori devenea serios sau se temea ca vom fi descoperiti… Asta era o mare problema, ca ne vom trada, ca vom fi prinsi. Eu nu aveam deloc aceasta frica, ba chiar ma purtam de parca abia asteptam asta… Provocarea… El vroia prudenta, eu ma jucam la limita desi, imi luam masuri intotdeauna, doar ca imi placea sa il tin pe el in tensiune, provocandu-l in acest fel permanent. Eram nebuna lui draga, ma iubea cum nu crezusem ca as putea fi iubita. Cand era asa, stresat, era extrem de excitat, lucru care pe mine ma stimula fantastic. Si nu numai fizic, ci si mental…Astfel partidele noastre de amor erau memorabile, desi nu aveau durata mare, neputatnd sta cu el mai mult de doua-trei ore… Si asta doar ziua. Ne-am iubit mereu in lumina, fara inhibitie, fara false pudori, fara constrangeri… Mainile lui imi innebuneau trupul in mangaieri ce ma redesenau de fiecare data. Pleca tremurand si ametit ca dupa o betie crancena, cu ochii plini de mirare, indragostit fara alta putere decat cea care ii venea din mine, de la mine…

     Eram unul pentru altul ca apa pentru ploaie, intr-o interdependenta voita. Nu ma simteam deloc vinovata, desi tradam cu toata convingerea, ba chiar nu ma simteam deloc adulterina. Imi luam singura ceea ce imi fusese refuzat atata vreme. Devenisem fara sa prind de veste, o veritabila amazoana, o cadana pentru barbatul ce ma iubea dincolo de norme, de reguli, de lume… In ascuns, imi doream sa fim descoperiti fiindca ma atasasem teribil de Doru, de gustul pe care mi-l lasa permanent in gura, de atingerile lui.Il vroiam langa mine pentru toata viata… Ne invatam unul pe altul masura nemasurabila in dragostea carnala. Niciodata nu ne era de ajuns, plecam tot mai flamanzi unul de langa celalalt. Ii spuneam adesea ca e sultanul meu blond, care nu stie sa isi supuna haremul. Harem care ii trecea fiinta prin cele mai contradictorii stari de euforie. Radea mereu ca il domin, de parca se inversau rolurile. Adevarul e ca se lasa dominat… Seriozitatea lui nu avea nici o sansa in fata copilariilor mele, in fata carora capitula, subjugat si atent sa nu piarda nici o secunda din orice as fi spus sau as fi facut.

    Asa am ajuns in toamna, doi amanti rastigniti pe niste ruguri uriase de credinta ca traim o poveste unica, irepetabila. Asta totusi nu l-a oprit sa ia drumul pribegiei ; incepuse exodul catre tarile noastre surori intru latinitate… Stiam ca va pleca, nu ne ascundeam nimic din ce faceam, dar refuzam apropierea clipei, incercand sa nu dezvolt subiectul prea mult. I-am cerut intr-o duminica sa nu plece, sau macar sa revina dupa cel mult o jumatate de an. Mi-a spus ca va pleca, fiindca nu va putea lupta pentru mine. A fost prima oara cand l-am simtit ca ascunde ceva. Strans bine intre picioarele mele, mi-a marturisit cu greutate, ca ar vrea sa fie toata viata cu mine, dar ca asta nu e posibil, cata vreme eu va trebui sa aleg intre copiii mei si el… Cum adica sa aleg, Sfinte Doamne ? Copiii nu se aleg, copiii sunt, indiferent de mersul vietii, motivatia principala…

    Am incremenit. Nu pusesem niciodata problema asa de serios, cat timp, nonverbal stiam amandoi ca impartim o aventura. Eu nu ii cerusem sa aleaga , ii cerusem doar sa se intoarca dupa o vreme, timp in care eu sa gasesc calea ca noi sa ramanem impreuna.

    Biata credula !!! Ma si vedeam mireasa lui. El, aparent, suferea chinuitor de tare ca TREBUIE sa plece… Acel TREBUIE nu l-am inteles nici pana azi…Dar si eu aveam partea mea de vina, fiindca il consideram al meu cu totul, ca era o chestiune doar de timp, ca noi sa fim impreuna. Nu ai vazut femeie mai indragostita cum eram eu in acea vreme… A plecat. Plecarea lui nu insemna decat o despartire temporara, pentru mintea mea necoapta si naiva.    In capul meu, povestea a continuat, sperantele si asteptarile s-au legat unele de altele. Adevarul e ca, desi poate m-a iubit sincer, el si-a vazut de viata lui… Eu eram deja protagonista intr-o comedie de prost gust, in care nu mai aveam aproape nici un rol. Am simtit, in secunda in care a urcat in tren, ca ma prabusesc. Probabil il iubeam, sau mai bine spus eram teribil de indragostita de el. Mi-a simtit toata durerea in clipa despartirii fiindca sarutul meu a fost salbatic, plin de frustrare…

         Imagineaza-ti, au trecut peste 10 ani de atunci, dar sentimentele mele au parut a ramane aceleasi, fiindca nu am mai putut simti nimic pentru nimeni altcineva. Ajunsesem sa ma intreb daca nu cumva chiar sunt o femeie usoara, daca nu dupa o perioada imi voi gasi pe altcineva cu care sa «  evadez » si pe mai departe. Nu, nu l-am putut inlocui, desi inca eram maritata, dar in relatia aceea devenisem falsa, ipocrita, absenta. Culmea e ca abia asa i-am atras atentia sotului. I-am povestit, dupa plecarea lui Doru toata tarasenia, cerandu-i si divortul. Lucrurile trebuiau sa se aseze cumva.

        Dupa trei ani eu inca nu reusisem sa ma separ de sotul meu. Se imbolnavise tata crunt, iar pe patul lui de moarte mi-a cerut sa ii mai dau o sansa celui ce era tata pentru copii mei. Probabil ma tampisem intre timp, de dor, de atata neinteles cat era in mintea mea, de atata izolare si presata de rugamintea subiectiva a tatei, am retras actele de divort. A doua zi imi vin vesti de departe… Doru venea acasa sa se insoare. Visul si povestea nemuritoare se fransera brusc. De aici, de acasa, de una singura, mi-am imbolnavit singura fiinta cu asteptari si sperante cladite pe fire de praf, pe fabulatii alimentate de natura mea vesnic poetica, vesnic rupta de realitate. Ma agatasem de aceasta dragoste ca sa supravietuiesc, cand de fapt, nu am facut decat sa ma cobor si mai mult in mine, mai mult decat o facusem cu sotul. Ca sa inteleg greseala si prostia mea si mai bine, m-am prezentat la nunta lui, ca sa ma conving cu ochii mei ca am sperat fara sa am nici cea mai mica urma de maturitate in deciziile mele. Ma uram deja…
Biata lui sotie, cea care ii era mireasa avea parte de privirea mea pierduta, incrancenata, nu o privire muiata in ura, dar era usor dispretuitoare. Ca sa para si mai mare pedeapsa divina, ziua nuntii ne-a asezat pe mine si pe acea mireasa alaturi de cateva ori, astfel ca bietul Doru era nevoit sa se uite la amandoua. Era evident pentru oricine ca o eclipsam lejer fiind si mai inalta, si mai frumoasa, iar tinuta mea era intens provocatoare. O rochie lunga, mulata, de matase bleo, cu imprimeuri delicate, fara maneci, cu un decolteu adanc, generos, care imi facea gatul si mai lung. 
In fata rochia era despicata obraznic intr-o taietura croita ingenios, similara cu drumul spre iad. Eram socant de eleganta. Dar nu imi pasa ca smulg priviri din toate partile, incremenisem…

      Oooo… Cred ca te-am plictisit, buna mea! Iarta-ma, am alunecat in povestit fara sa ma uit cate pagini am asternut. Cum s-a incheiat istoria aceasta? Urat… Dupa 10 ani, timp in care ne-am rupt unul de altul, ne-am straduit sa ne repunem vietile pe un fagas cat mai «  normal »… Desi nimic nu era normal… Fiindca o data la doi ani de zile, revenea acasa in vacante si ma cauta. Invariabil, forta atractiei era aceeasi, dorul de clipele de nebunie ne impingea ca pe niste bezmetici unul in bratele celuilalt. Si retraiam, cu toata durerea plecata din vietile noastre ruinate, fiecare secunda a verii anului 2000, cand eram doi iubiti fara griji. Si ardeam in doua zile, odata la doi ani, toata povara infrangerilor de care singuri ne faceam vinovati. Ne vorbeam foarte putin, cuvintele sunau spart intre noi. Era o resemnare si o capitulare marcata sadic de fiecare por de piele prin care razbatea pasiunea nebuna.

Viata !Dulce examen, crunta pedeapsa pentru firile slabe !

A divortat si el, apoi si eu… Fara sa stim unul de altul ; ne-am pomenit asa, dupa cei 10 ani… Viata muscase din amandoi destul de rau. L-am primit cu toata caldura, dorul si neimplinirile adunate ; el a parut ca vine de la un lung si istovitor razboi. Pasul divortului fusese cumplit pentru el. Eu am trecut mai usor, relativ mai usor, fiindca nu ma legasera sentimente de tatal copiilor mei…

       De aici, totul trebuia sa devina basm… Sa cante viori, sa ciripeasca randunele, sa fie o feerie… Parea ca ne vom vindeca de toate neimplinirile, ca ne suntem sortiti unul altuia, desi, abia acum stiu ca noi doi, nu stiam practic nimic unul despre celalalt. Eram doi straini care s-au iubit frumos intr-o vara… Doi straini care au crezut intr-o poveste, sau doar o singura straina, daca e sa fiu sincera cu mine si cu tine. Era, a fost si va ramane povestea mea. Urmarea e si mai banala, mai trista decat parcursul de pana la acest moment. Totul trebuia sa fie firesc, eu sa ii spun ca vreau sa ii raman alaturi toata viata. Si eram pregatita, fara sa mai simt nerabdarea de altadata. Il doream in viata mea fiindca mi se parea normal sa fie asa. Omul drag de demult se schimbase intre timp, izolarea si viata departe de casa, intre straini ii schimbase total optica de viata. Relatia noastra inexistenta de la distanta ne alimentase doar imaginatia. Ne consideram etalon de fericire, reciproc… Desi anii in care nu stiuseram nimic unul de altul trebuiau cumva recuperati.

      Iti dai seama ca nu am scris tot ce am trait in umbra acestor penibile asteptari pe care le aveam. Sunt 10 ani in care am ales sa am o soarta, fiindca am trait o iubire iluzorie, confectionata din nimicuri impachetate in naivitati de care azi mi-e, sincer, rusine…Dar l-am dorit in viata mea cu toata fiinta mea, fara sa stiu pe cine astept. Inima se inseala uneori amarnic… A mea s-a inselat chiar mai tare. Am redescoperit un om suspicios, inrait de traiul acesta departe, egoist chiar, fiindca  i-am cerut sa imi lase timp sa imi revin dupa propriul divort, sa ne cunoastem. Nerabdarea lui nu mai era justificata de iubire, era un soi de disperare de a mai ramane singur, acolo. Si a pus conditii. Din nou…

       Mi-a cerut sa imi las copiii acasa cu mama mea, cu sora mea si sa il urmez in strainatate, sa muncim impreuna, sa pot oferi copiilor un trai mai bun. Nimic rau pana aici, doar ca eu l-am rugat sa ma inteleaga ca nu pot abandona copiii la varste atat de dificile, cand investitia mea in educatia lor, in relatia mea cu ei era cel mai important lucru pentru mine. De neegalat cu nici o alta fericire din lume. Nu a inteles, dimpotriva, a devenit, de la distanta, categoric si dur. M-a judecat pentru ca ma multumesc cu viata saracacioasa de aici, de acasa, ca nu stiu ce eforturi presupune sa pleci si sa faci bani… Dintr-odata banii au devenit subiectul principal de discutie, apoi copiii incepusera sa mi-i considere o piedica in calea fericirii noastre. De aceea am spus ca s-a incheiat urat, ca a degenerat duioasa noastra poveste intr-o afacere cu negocieri dure, de neacceptat. Sigur  ca nu am plecat dupa el. Am luat una din cele mai bune decizii din viata rupand orice legatura cu el…

      M-a amenintat ca se sinucide, ca fara mine nu poate trai, ca il voi avea pe constiinta toata viata… Totul pentru ca refuzasem sa il urmez. Deja degenera in telenovela de prost-gust. Ma durea sa vad in barbatul iubit un om atat de schimbat, atat de instabil. Ba mai mult, mi s-a confirmat ca devenise de ceva ani maniaco-depresiv. Am trecut de la extaz la agonie intr-un timp foarte scurt fiindca mi-era greu sa accept ca el, tocmai el, poate fi asa… M-am simtit invinsa de viata la propriu, dar era doar gustul amar pe care il capatasem in urma dezvaluirii firii sale. Nu il voi putea ierta niciodata pentru un singur lucru : ca m-a facut sa imi fie teama pentru viata lui, reusind sa ma sperie groaznic cu acel telefon in care vorbea de moarte. Trei zile am fost moarta de spaima, nestiind ce a facut, pana in clipa in care au inceput sa curga iar mesajele amenintatoare, acuzatoare si pline de ura… Intre timp, in mine apusese emotia trairii firesti, teama era ca o naluca in mine… In secunda in care am avut convingerea ca e viu, ca e capabil de alte si alte rautati, am inchis capitolul acesta definitiv. 

       Luni de zile mi-au trebuit sa ma destepenesc din spaima aceea, nu mai simteam nimic, nu mai vroiam nimic, devenisem un fel de umbra pe doua picioare. Emotiile de nici un fel nu mai aveau loc in sufletul meu secat de o grija pe care nu o meritam…Cea mai grea palma primita de la viata, cea mai dura lectie…

       Mereu m-am gandit ca tine de soarta, de destin ceea ce ti se intampla, bun sau rau, dar dupa ce simti pe propria piele efectele actiunilor tale, devii ceva mai intelept. Si iti asumi tot ce ai facut. Asa cum mi s-a intamplat si mie. 

         Iata, draga mea Cristina, ciudata poveste a alegerilor facute de mine, in absenta unei maturitati care nu a aparut la vreme. Am noroc sa am alaturi de mine doi copii fantastici, care merita sa fac orice sacrificiu, fara ca asta sa imi dea vreodata impresia ca ar fi o povara, dimpotriva. Ei sunt cea mai mare realizare a vietii mele de pana acum. In dragoste sunt probabil o mare ghinionista, ori nu ma pricep sa fac o alegere potrivita, ori inca nu am intalnit acel suflet care sa merite intreaga mea putere de a darui. Ma tem sa nu fi secat cu totul, ma tem sa nu ma fi irosit in aceste lupte surde si fara esenta. Ma tem ca voi fi singura multi ani de aici inainte, dar teama face parte din lectia curajului, nu? 

        Chiar daca ma tem, nu voi renunta sa ma agat de viata cu toata puterea, sa cred in mine si in cei dragi care nu m-au parasit, indiferent ca am ales gresit, ca am esuat sau nu… Sper sa nu te fi plictisit prea tare cu tot ce ti-am trimis in scrisorile mele, sper sa nu ma judeci prea aspru, stiu ca voi raspunde pentru ceea ce am facut in fata unei judecati divine. Te-am recastigat ca prietena desi viata ne-a tinut atatia ani departe… Mi-am deschis sufletul ca in fata nimanui altcuiva si mi-a facut bine. Am impartit povara cu cineva drag. Si asta conteaza enorm. Primeste-mi imbratisarile si lacrimile de multumire, rugandu-te sa fii buna cu tine… Cu bine, 

Amalia…”

Am citit atenta fiecare cuvant din aceasta destainuire, am incercat sa ma pun in locul ei si nu am reusit. Tot ce am putut sa fac a fost sa o inteleg, sa o admir si sa ma rog pentru sufletul ei generos sa cunoasca, in sfarsit, linistea de care nu a avut parte, si de ce nu, dragostea care pare sa ii fi lipsit cu adevarat, sa isi intalneasca perechea pe care soarta inca nu i-a trimis-o in calea vietii sale.

SA FITI IUBITI, DRAGII MEI…



2 comentarii »

  1. Talentul si imaginatia sint impletite la tine intr-un mod stralucit… pe linga dulceata si parfumul poemului – proza mai merge si o ceasca de ceai de cozi de visine…
    cu prietenie
    andrei

    Comentariu de Andrei D.MITUCA — 18 Mai 2011 @ 9:18 am | Răspunde

  2. Stralucirea unor trairi mai mult sau mai putin spectaculoase, poate capata valente de poezie-proza. M-as bucura sa pot evolua.
    Esti mereu prea bun cu mine…

    Comentariu de sonia — 18 Mai 2011 @ 9:40 am | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: